luni, 19 noiembrie 2012

Singurătatea



   Singurătatea este cel mai bun prieten al meu şi cel mai rău duşman. O urăsc, o iubesc, şi nu pot trăi fără ea.

   Singurătatea nu mă judecă, nu mă bate la cap. Nu trebuie să-mi scot căştile din urechi şi să port o conversaţie fără sens atunci când o întâlnesc. Singurătăţii nu-i pasă cu ce mă îmbrac, nu-mi dă sfaturi, nu-mi cere să fiu drăguţă cu ea. Ea nu are nici o obligaţie faţă de mine. Eu nu am nici o responsabilitate faţă de ea.

   Singurătatea este plictisitoare. Ea nu are cu cine ieşi la bere. Nu se pricepe deloc la comunicare, e neîndemânatecă şi împiedicată. Singurătăţii îi place tăcerea, pentru că dacă ar începe să vorbească, nu i-ar mai închide nimeni gura. Din cauza ei, eu îmbrăţişez jucării de pluş şi plâng în perne.

   La început am alungat singurătatea de lângă mine, dar în scurt timp m-am întors la ea implorând-o să revină. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Singurătatea râde de mine atunci când îmi doresc socializare cu oamenii, pentru că ea ştie că o să ajung să-i urăsc în scurt timp. Cea mai mare bucurie pentru singurătate este atunci cand renunţ la întâlnirile cu oamenii pentru încă o seară pe internet alături de ea.

   Societatea mă impune să renunţ la ea uneori. Pot face asta, dar revin la prima mea iubire - singurătatea, cu prima ocazie pe care o am.