Singurătatea este cel mai bun prieten al meu şi cel mai rău duşman. O urăsc, o iubesc, şi nu pot trăi fără ea.
Singurătatea nu mă judecă, nu mă bate la cap. Nu trebuie să-mi scot căştile din urechi şi să port o conversaţie fără sens atunci când o întâlnesc. Singurătăţii nu-i pasă cu ce mă îmbrac, nu-mi dă sfaturi, nu-mi cere să fiu drăguţă cu ea. Ea nu are nici o obligaţie faţă de mine. Eu nu am nici o responsabilitate faţă de ea.
Singurătatea este plictisitoare. Ea nu are cu cine ieşi la bere. Nu se pricepe deloc la comunicare, e neîndemânatecă şi împiedicată. Singurătăţii îi place tăcerea, pentru că dacă ar începe să vorbească, nu i-ar mai închide nimeni gura. Din cauza ei, eu îmbrăţişez jucării de pluş şi plâng în perne.
La început am alungat singurătatea de lângă mine, dar în scurt timp m-am întors la ea implorând-o să revină. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Singurătatea râde de mine atunci când îmi doresc socializare cu oamenii, pentru că ea ştie că o să ajung să-i urăsc în scurt timp. Cea mai mare bucurie pentru singurătate este atunci cand renunţ la întâlnirile cu oamenii pentru încă o seară pe internet alături de ea.
Societatea mă impune să renunţ la ea uneori. Pot face asta, dar revin la prima mea iubire - singurătatea, cu prima ocazie pe care o am.
Singurătatea este plictisitoare
RăspundețiȘtergereNu-s de acord aici.
Eu ma refer adeseori la "o oaza de singuratate" avand in vedere desertul impestritat de banalitati, absurditati si ineptii pe care trebuie sa-l parcurgi atunci cand iesi prin lume.
Am aceeasi problema pe care o are si Carlin cu oamenii si imi produce o indispozitie teribila constatarea faptului ca fac parte din aceeasi specie cu anumiti indivizi. Evident, nu rezist sa constat prea mult timp acest lucru. Eu sunt convins ca dauneaza sanatatii mele.
http://www.youtube.com/watch?v=zI9Fms7RAjQ